Femeia şi pantofii

Ieri mi-am făcut ordine în dulapul de pantofi şi am aruncat douăsprezece perechi. Fără ezitare, părere de rău sau emoţie. Şi asta mi-a inspirat postarea de azi.

Pentru fiecare femeie pasionată de fashion, pantofii sunt un mijloc de autoexpresie. Un mod de a lua contact cu pământul. Un statement de forţă, opulenţă sau modestie, curaj sau laşitate. Şi nu rareori, un mijloc de tortură.

Etapa “totul pentru artă”

Când eşti foarte tânăr şi orice durere trece până a doua zi, ai o etapă de sacrificiu pe altarul aspectului fizic. Deşi e iarnă, aştepţi să ieşi din câmpul vizual al bunică-tii de la geam şi îţi scoţi prompt căciula, pentru că te face să ai obraji bucălaţi. Refuzi geaca groasă, care te face să pari un balonaş, şi o iei pe cea de toamnă, chit că dârdâi tot drumul ca băgat în priză. Şi înduri nişte bătături şi usturimi de nedescris pentru că vânezi numai cei mai extravaganţi pantofi, cu tocuri cât turla bisericii, cu diverse forme ciudate care te lovesc în puncte ale piciorului pe care nu ştiai că le ai, şi care fac mersul un chin.

Dar nu îşi pasă.

Mottourile tale sunt “Lasă, că se lărgesc ei”, “Lasă, că mi se modelează mie piciorul” şi “Lasă, că până mâine trece”.

După două ore în club pe instalaţiile alea de tortură medievală, bei ca lihnita să nu-ţi mai simţi răcnetul mut al picioarelor maltratate, dar a doua zi, repeţi acţiunea, pentru că sigur va veni o zi când piciorul tău şi pantoful se vor împrieteni.

Etapa viselor deşarte

Asta vine o dată cu primul job. Realist, nu poţi sta opt ore cocoţat pe tocuri de 12 cm şi nu poţi risca să ţi se rupă un toc în timpul unei prezentări cu clienţi, sau whatever, şi nici nu ai chef să alergi după autobuz / metrou în tocuri, să arăţi ca un cocostârc apucat de streche, de aceea, începi să porţi încălţăminte comodă în timp ce ai treabă. Şi descoperi că încălţămintea comodă face şi seara la film, la restaurant sau la club mai plăcută, pentru că nu te doare nimic şi poţi, pur şi simplu, să te bucuri de raţa cu portocale sau să faci twerk pe ringul de dans fără să plece picioarele de sub tine.

Şi atunci, se trece printr-o fază de genul: îţi cumperi nişte pantofi pe care ştii realist că-i vei purta, dar în timp ce îi iei pe ăştia, cumperi şi unii frumoşi, cu aplicaţii nu ştiu de care, cu inserturi şmechere, cu glitter şi cu tocuri, pentru că, la un moment dat, o să te reobişnuieşti să-i porţi şi pe ăştia.

Evident că nu se întâmplă. Evident că, de cum îi pui, te invadează nu doar durerea prezentă, ci amintirea tuturor nopţilor de durere de picioare, cu diferenţa că acum disponibilitatea ta de a îndura s-a diminuat. Evident că, indiferent cât de glorioasă ar fi ocazia, alegi pantofii comozi, pentru că nu ai de gând să strici fericitul eveniment cu agonia bătăturilor supurânde.

Şi aduni aşa perechi frumoase, nepractice şi nepurtate, până în ziua când vine…

Etapa băgării de p

Orice femeie care are trei dulapuri mari pline cu haine şi nu are cu ce să se îmbrace, şi orice femeie cu dulapul plin de pantofi şi care nu are cu ce să se încalţe făceau de fapt shopping pentru eul lor ideal, ăla care, într-o zi, va slăbi 30 de kilograme şi va merge pe tocuri de 20 de cm ca o gazelă zglobie.

Nu se întâmplă.

E momentul să iei un sac mare de gunoi şi să arunci acolo tot ce nu îţi vine, tot ce te incomodează, tot ce te strânge, tot ce nu porţi pentru că nu e de tine, cel sau cea de acum.

De cum intervine etapa băgării de p, se schimbă procesul probării pantofilor. În faza I, îi încălţai şi te duceai direct în oglindă: Îmi fac piciorul să pară lung, zvelt şi irezistibil? Se văd destul de bine ornamentele? Minunat. Ia-mi banii. Dar îţi sunt comozi? NU CONTEAZĂ, UITE CÂT SUNT DE MIŞTO!

În faza de acum, îi încalţi şi verifici: mă strâng? mă dor? mă apasă în moduri ciudate? mă rod la spate? Abia după ce te asiguri că nu se întâmplă nimic din toate astea, te uiţi şi în oglindă. Da, sunt ok. cumpărat!

Şi după ce ai această revelaţie, te duci la dulăpiorul de pantofi cu energia adevărului în privire. Ce port de fapt? Pe ăştia, ăştia, ăştia, ăştia şi ăştia. Ce nu port niciodată, nici la ocazie, şi nici dacă ar fi o zi de filmare plătită cu 5000 de euro? Pe ăştia, ăştia, ăştia şi ăştia.

Perfect. La revedere.

Ziua când îţi asumi picioarele pe care le ai, şi renunţi să visezi la cele ideale, care nu dor, nu se umflă, nu se băşică şi nu sângerează, e ziua când poţi spune că ai atins înţelepciunea.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.