Nu-mi vine să cred că am ajuns deja la jumătatea sezonului. Şi nu-mi vine să cred cum fiecare episod aduce ceva nou faţă de celelalte, în exact modul în care nu te-ai fi aşteptat, şi totuşi, exact în modul consecvent şi coerent.
Episoadele cu nunţi din Game of Thrones sunt cele mai tragice din întreaga franciză. Se întâlnesc vechi prieteni, se reînnoadă vechi conflicte şi mai întotdeauna conversaţia nepotrivită nimereşte omul care stă cel mai prost cu nervii în acel moment.
Episodul începe cu Daemon decis să-şi facă ordine în viaţă. Omul se duce în munţi la nevastă-sa, pe care o poreclise drăgăstos Târfa de Bronz. O scenă în care Matt Smith nu scoate absolut nici un cuvânt, dar prezenţa lui impunătoare şi dramatică aproape că sparge ecranul. Într-un fel îl şi înţelegi. Individa sare direct la ceartă de cum îl vede, cam ca gigeii ăia pe care mă enervez eu în secţiunea de comentarii, şi o tot ţine în monolog antagonistic până când el se mişcă mai brusc, ea caută să scoată o săgeată, să dea cu el de pământ, calul se sperie, sare, iar ea cade ca un sac de linguri de lemn de pe o tarabă din Tâncăbeşti. El dă să plece, dar, deşi e pe jos, femeia nu se poate stăpâni să nu mai dea o copită: Nu eşti în stare să termini.
Atunci, el ia un pietroi în mână, şi montajul ne duce brusc spre un bucătar, care taie capul unui peşte.
E incertă intenţia revenirii lui la soţie, pentru că zâmbetul de la început poate fi interpretat în absolut orice mod, dar pe măsură ce femeia îl porcăie, şi îl porcăie, şi îl porcăie, simţi consecinţa venind. Unii
Între timp, regele Viseris, într-o stare din ce în ce mai deplorabilă – între timp s-a aflat ce are, şi e lepră – se duce personal, în semn de penitenţă, la bătrânul său prieten şi aliat Corlys, să-i ceară feciorul de bărbat pentru prinţesa moştenitoare. E ceva nespus de amuzant în modul cum, în acest cuplu, totul e invers. Mireasa potenţială moştenitoare a tronului merge la peţit, iar familia mirelui este cea care face nazuri. Între timp, tinerii viitori soţi pleacă la o plimbare romantică pe malul mării, unde Rhaenyra îl ia scurt şi la obiect pe Laenor: Uite, băiat, eu ştiu că ţie îţi plac alte organe sexuale. Mie îmi place să mi-o ard promiscuu. Ce-ai zice tu să avem o căsătorie de convenienţă, să ne facem datoria faţă de tati, mami şi împărăţie, şi în rest, fiecare cu ce poate?
Idee primită cu entuziasm de Laenor, care are un iubi blond mătăsos şi senzual pe nume Joffrey – nume de rău augur în această franciză – şi care se cam temea de momentul când părinţii îl vor obliga să-şi caute soţie.
Chit că, la început, Corlys joacă distant şi superior faţă de rege, obligându-l să vină până în sala în care stă el pe tron – iar pe Viseris îl interesează prea puţin eticheta, pentru că îi e rău de abia se ţine pe picioare; atitudinea se schimbă brusc la vederea halului de boală în care se află regele şi mai ales auzind propunerea: ca fiul său homosexualul, cel dificil de însurat, să ajungă principe – consort, iar eventualul său nepot, rege. Mai apare o mică ciondăneală de formă legată de numele de familie, dar e rezolvată rapid pentru că, se pare, Viseris e mai hotărât şi mai eficient cu cât îi e mai rău. Tot acel lasă-mă-să-te-las de odinioară e în urma lui. Acum, pune punctul pe i, cere exact ce vrea şi, după ce obţine, pleacă direct acasă.
În drum spre casă, Rhaenyra e abordată de garda ei, băiatul frumos pe care l-a făcut nobil în al doilea episod şi armăsar de curse lungi în al patrulea, Criston. Criston nu poartă armura specifică – detaliu interesant, sugerând vulnerabilitate maximă, ci o cămaşă simplă, albă, când îi cere să fugă cu el în Essos şi să devină soţia lui.
Evident că Rhaenyra nu are de gând să facă o asemenea tâmpenie, mai ales când totul îi merge atât de bine. E moştenitoarea tronului, şi are soţul ideal, alături de care o să facă tot ce vrea. “Coroana sunt eu”, i-o retează tranşant, iar ăla micu’ se supără fleaşcă şi începe să facă o scenă despre onoarea lui nereperată şi despre cum se simte folosit ca o demoazelă sedusă şi trădată în amor.
Când văd cât de urât poate să facă un bărbat incapabil să înţeleagă faptul că lucrurile pe care le are el de oferit nu sunt foarte interesante, ajung la aceeaşi concluzie: Nu vă f***ţi cu proşti, că vă vor întoarce viaţa cu susu-n jos, să se răzbune. Bărbaţii o au pe aia cu don’t stick your dick into crazy, dar noi putem extrapola cu Don’t stick stupid dick inside you.
Nu e nevoie de mulţi neuroni să pricepi că o viaţă de regină e mai interesantă decât cea de nevastă de emigrant fugar, şi că, în fond, putea trăi o viaţă superbă la curte ca amant oficial al viitoarei regine. Numai că bietul Criston nu îi are nici pe ăştia puţini necesari, drept care, se sparge în anchetă când Alicent îl ia la interogatoriu despre noaptea de dezmăţ a Rhaenyrei şi află că, pe lângă Daemon, prinţesica nărăvaşă l-a călărit şi pe Criston.
Lucrată între timp de taică-su, de alţi intriganţi de la Curte şi de propria gelozie – deşi, până la urmă, relaţia romantică din primele episoade nu s-a consumat, reacţionează de fiecare dată când aude că Rhaenyra a făcut sex cu o furie suspectă, de amant neglijat – Alicent decide să lupte de acum înainte doar pentru interesul propriu, şi pentru a-l plasa pe fiul ei Aegon pe tron. Şi-şi face cunoscută intenţia cu o intrare foarte teatrală la banchetul nupţial, întrerupând cuvântarea despre familii străvechi reunite şi dragoni a regelui, îmbrăcată cu o superbă rochie verde. Culoarea de război a familiei ei.
La nuntă apare şi Daemon, şi desigur că o ia pe prinţesă la dans cu deja răsuflatul text: “El nu e ce-ţi trebuie, tu trebuie să te măriţi cu mine.” Când ea îi sugerează că e gata să se lase răpită – răspuns atât de diferit faţă de cel dat lui Criston – începe scandalul.
Dar nu scandalul la care ne aşteptam.
Între timp, iubitul mirelui, mâncat în c** de curiozitate, a decis că vrea să afle cine e iubiţelul miresei şi, după gelozia încordată şi frustrată, l-a identificat pe Criston şi s-a şi băgat în seamă nonşalant la modul “hey, bitch, suntem amândouă amante regale, şogoriţo, acum mai trebuie să ne şi ţinem gura”.
Proastă idee, mai ales că ăluia nu i se părea amuzant să fie amantă regală. Şi cum Criston e viteaz şi voinic ca orice războinic al vremii, dar deficitar la capitolul neuroni, s-a ofuscat crunt pentru intruziune şi l-a luat la bătaie pe Joffrey, până l-a transformat în carne de mici premium.
Asta e. E nuntă în Westeros, mai moare un Joffrey. Se numeşte tradiţie.
Trecerea bruscă de la graţia şi superficialitatea de curte la momentul de dramă profundă, cu mirele care-şi rosteşte jurământul plângând pentru că, în sufletul lui, tocmai a rămas văduv şi mireasa cu chipul topit de compasiune mută e acel tip de twist absolut genial care ne-a făcut să adorăm Game of Thrones.
Iar când, o dată ceremonia nunţii încheiată, Viseris leşină şi-şi scapă coroana pe jos, în timp ce, mai încolo, camera ne dezvăluie un şobolan înfruptându-se din sângele proaspăt vărsat, avem cel mai dramatic şi impresionant final de episod pe care ni l-am putea dori.
Altfel, amuzant cum toate marile iubiri nefinalizate se transformă în duşmănii pasionale.
***
Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Sh*t They Say