Istoria filmelor cu vampiri (6): Dracula vs. Dracula

Bine ai venit la noua ta serie preferată, Istoria filmelor cu vampiri. Toată lumea iubeşte filmele cu vampiri, toată lumea s-a amorezat de minimum un vampir, şi e amuzant să descoperim cum s-au conturat elementele cheie ale unui gen cinematografic fără de care serile noastre ar fi mai sărace.

Am trecut prin fascinanţii ani 30 (aici şi aici), şi 40 (aici şi aici), apoi am intrat discret în anii 50. Aici. Între timp, în 1956, Bela Lugosi, actorul care dăduse imaginea prototip a vampirului pe micile şi marile ecrane, şi-a dat obştescul sfârşit. Să-l mai savurăm o dată, în toată splendoarea lui regală şi etern seducătoare.

Adio, Bela. Nu vom înceta să te iubim.

Spre deosebire de personajele lui iconice, Bela nu mai ieşea din sicriu odată intrat, prin urmare, era nevoie de un nou Dracula. Iar în 1958, au existat nu unul, ci două propuneri artistice. Două filme cu şi despre Dracula.

Primul a fost creat la Hollywood, de Metro Goldwyn Mayer şi a încercat să recreeze reţeta de succes. Un Dracula jucat de un actor austroungar sexy şi carismatic, care se strecoară instant sub pielea tuturor (Francis Lederer). Film alb-negru, ca în vremurile bune de odinioară, să mizeze pe nostalgia publicului. Horror propriu-zis extrem de puţin, să nu sară cenzura cu gura cât şura şi să taie accesul la cinematografe, pentru că pe atunci nu existau Netflix, HBO Max, Amazon Prime şi The Pirate Bay, şi dacă nu erai în cinematografe, nu erai – punct. O simplă privire la trailer arată cât de mult efort s-a depus pentru a reconstitui atmosfera din filmele vechi ale lui Universal.

Filmul s-a numit The Return of Dracula şi a avut toate elementele necesare pentru a rupe box office-ul. Avem iar trope-ul vampirului care pleacă din Europa de Est şi vine în State, pentru că nu deranjăm scenariştii americani să se documenteze cum e în Balcani. Avem un Dracula brunet, suav, senzual şi totodată aristocratic, cu un accent austriac savuros. Pentru a avea un cerc social în care să se integreze, Dracula ucide în tren un pictor ceh pornit să emigreze în America. Pe pictorul ceh îl cheamă Bellak – aluzie directă la Bela Lugosi, care tocmai murise şi pe care îl plângea întreaga Americă, pentru că, pe atunci, genul horror avea milioane de fani.

În noua familie – o familie americană drăguţă şi binevoitoare, formată dintr-o mamă văduvă, o fiică superbă de 16 ani, jucată de fotomodelul de succes Norma Ebenhardt şi un băieţel aventuros – Dracula pare să se integreze destul de bine, deşi, în prima dimineaţă de după sosirea lui, pisica băieţelului e găsită moartă. Apoi, încep decesele suspecte prin oraş. Între timp, frumoasa fată a gazdei şi Dracula par să devină din ce în ce mai apropiaţi. Până când ea are proasta idee de a-i umbla printre picturi şi găseşte o imagine cu ea într-un sicriu.

Filmul e scris şi gândit în mod vizibil să respecte toate ingredientele reţetei, să ofere sânge proaspăt publicului de horror şi să aducă munţi de bani. Numai că…

Numai că, în acelaşi an, un studio britanic independent, numit Hammer Film Productions, a decis să recreeze şi totodată să rescrie povestea originală a lui Bram Stoker, cu un Dracula care nu semăna cu nimic din ce ai văzut până acum. Un Dracula color, intens, cu toată violenţa şi tot sângele curgând valuri valuri, ca niciodată până atunci.

Deşi se apropie de al optulea deceniu de existenţă, Dracula studioului Hammer, promovat ca The Horror of Dracula în State, pentru a evita confuzia, arată şi azi surprinzător de modern şi de actual.

Rolul titular e interpretat de Sir Cristopher Lee, un monstru sacru al ecranului, şi, cum am punctat, vibe-ul lui Dracula e complet diferit. Monstrul nostru nu mai e prietenos şi încântător, cum l-a construit Bela. E rece, extrem de distant chiar şi în momentele în care poartă o conversaţie; ai sentimentul că vorbeşte, dar că nu e acolo şi că, mintal, se grăbeşte să ajungă altundeva. Nu are momente romantice şi de seducţie cu victimele lui feminine, ci pur şi simplu, le subjugă de la distanţă, apoi vine să le ia pur şi simplu. Nu are căldură şi dorinţă de conexiune. E o pasăre de noapte ameninţătoare şi maiestuoasă, iar mersul e mai degrabă o plutire. Iar când se dezlănţuie asupra unei victime, agresivitatea pură se revarsă din privire şi din ţinută, şi sparge ecranul.

E un Dracula cu care nu empatizezi nici o secundă. Un monstru care ştie că e un monstru şi nu vrea să pară mai drăguţ decât este de fapt.

Scenariul cel nou, semnat de Jimmy Sangster, se bazează pe romanul lui Stoker, dar îşi ia extrem de multă libertate faţă de materialul literar. Pe de o parte, pentru a accelera dinamismul intrigii. Pe de alta, pentru că lumea ştia deja pe dinafară şi romanul, şi piesa de teatru omonimă, şi adaptările pentru marele ecran şi era într-un punct în care nu merita să reiei Dracula decât dacă a) propuneai un scenariu original, cum au făcut americanii sau b) rearanjai fundamental materialul clasic.

Şi englezii noştri au ales versiunea b. Jonathan Harker vizitează castelul lui Dracula, aparent să se angajeze ca bibliotecar, dar, în realitate, e asociatul doctorului Van Helsing în încercarea de a-l lichida pe vampirul medieval, sursa primordială a răului. Asta modifică total miiza primelor scene. Expoziţia devine un conflict de sine stătător. Scenele lui Harker din castelul lui Dracula sunt încărcate de tensiune, ca un joc de-a şoarecele şi pisica. Fata frumoasă care plânge că e prizoniera lui Dracula e de fapt un vampir la rândul ei. Şi încercarea de a-i elimina duce la înfrângerea lui Harker, care e ucis în criptă şi devine el însuşi vampir.

Terence Fisher, regizorul filmului, e un tătic al genului horror, şi, în echipă cu Sangster şi cu operatorul Jack Asher, ştiu cum să aducă acţiunea din condei şi din imagine, pentru ca aceasta să devină cât mai terifiantă.

Van Helsing e jucat de o altă legendă a teatrului şi filmului britanic. Peter Cushing. Impunător, frumos şi carismatic, dar cu o umanitate şi o empatie care iradiază din ochii lui albaştri, Cushing ia un rol pe care, până atunci, l-au jucat bătrânei pedanţi şi lipsiţi de sare şi piper, şi îl transformă într-o partitură de mare succes. Dacă Lee e 100% întuneric, Cushing e 100% lumină.

Aici se vede măiestria scenariului şi a regiei. Fiecare personaj care apare în cadru contează, toţi cei care intră în joc au miză, o miză nouă, relevantă în economia filmului, nu referinţe goale la chestii din trecut.

Întorsăturile de situaţie sunt sălbatice şi neaşteptate – în cele din urmă, sicriul lui Dracula e ascuns de Mina chiar în pivniţa familiei Holmwood (aşa se numeşte familia Minei în această versiune). Iar scena finală, în care Dracula se descompune sub razele soarelui, e o capodoperă a efectelor speciale revoluţionare, de nu-ţi vine să crezi în ce an a fost realizat filmul. 1958? Nuuuuuuuuu.

Tocmai pentru că și-a asumat un risc mare, dar 100% valid artistic, Dracula lui Hammer a fost un succes monstruos. La propriu şi la figurat. A pulverizat de-a dreptul micul proiect nostalgic al americanilor, l-a vampirizat de orice atenţie a publicului şi l-a ridicat pe Cristopher Lee pe altarul monştrilor clasici ai cinematografiei, pe piedestalul pe care, timp de două decenii, îl ocupase doar Bela Lugosi. Şi exact ca Lugosi, Lee a suferit „blestemul lui Dracula”: a jucat numai antagoniști, ticăloși, damnați și psihopați pentru tot restul vieții.

Dracula lui Hammer a fost un film revoluționar pentru genul horror. A marcat oficial trecerea de la expresionism la gotic modern. De la teatralitate la acțiune. Sângele a sărit oficial pe pereți.

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.