Periodic, oferim iubire cititorului nostru. De când cu pandemia şi statul în case, cititorul nostru a devenit reflexiv şi confesiv. Iar acest lucru nu se face în mesageria privată, să-mi f**eţi câte o oră aiurea cu văicărelile voastre, şi apoi tot voi să-mi scoateţi ochii cu câte un amărât de share, ci într-un mail sincer şi detaliat pe birou@lorenalupu.com. Iar eu vă voi da câteva idei de soluţionare. Dacă ale mele nu vă plac, cititorime va avea puzderie de idei glorioase în rubrica de comentarii, deci ceva-ceva o să se lege oricum.
Misiva de azi spune aşa:
Bună, Lorena,
Virgulă pe care am pus-o eu între salut şi nume. Sfatul 1: Pune în plm virgulă între salut şi nume, cum e corect în limba română, astfel reiese că evaluezi ce bună e Lorena, iar asta nu e tema prezentei rubrici.
Ştii exemplul ăla cu Să mâncăm, bunica! / Să mâncăm bunica!
Nu vă mai mâncaţi bunicile că e păcat.
L.
Apelez din nou la tine pentru că, aşa cum am zis şi eu şi mulţi alţii, valorezi cât 10 prieteni buni sau psihologi. Nu aş vrea să abuzez, dacă vrei, poţi să nu îmi răspunzi, fiind a doua oară când îţi scriu.
Atâta timp cât generoasele tale donaţii periodice susţin existenţa acestui blog şi în special a acestei rubrici, poţi să-mi scrii romanul vieţii tale, noi suntem aici.
Problema e următoarea: chiar dacă am ajuns bine profesional (şi ok financiar), am ieşit atât de mult din zona de confort în ultimii ani (am bifat de toate şi am văzut lumea), încât pur şi simplu vreau să mă liniştesc într-un job boring şi repetitiv. Sună şocant, ştiu. În timp ce toţi sunt sfătuiţi pe toate reţelele profesionale să-şi depăşească limitele, eu simt fix opusul pentru că am trecut de etapa asta…
Ce să fac? Să mă aleg în sfârşit pe mine, liniştea mea, confortul meu psihic şi fizic? Opţiuni aş avea, deşi e riscant. Totuşi, făcând ceva cu plăcere sau măcar cu un nivel suportabil de stres, chiar dacă nu e deloc spectaculos, măcar nu ajung să mă îmbolnăvesc. Până la urmă, nu trăim din laude şi like uri pe reţele.
Pe de altă parte, o schimbare de genul ăsta mi-ar afecta imaginea, pentru că logic ar fi să vreau să fac şi mai mult şi să avansez în ierarhia profesională. Să risc să mă fac de râs şi să creadă toţi că nu am făcut faţă?
Să pară că e un fail sau că îmi scad standardele?
Eu ştiu că, atâta timp cât financiar aş fi tot pe acolo (şi nu e chiar imposibil), energia şi starea generală mi s-ar îmbunătăţi. Poate aş avea şi timp şi chef şi de alte lucruri, proiecte.
De altfel, simt că there is no turning back, o data ieşită de unde sunt acum, nu mi se vor mai oferi alte şanse să mă întorc. E greu…
Tu ce ai face?
Mulţumesc mult!
Best regards,
X.
***
Dragă X,
Ce aş face eu pe subiect e prea puţin important, pentru că tu eşti tu, nu eu. Şi e important ce ai face tu, nu ce aş face eu. Lucrează la a lua decizii autonom şi a nu le mai agăţa de ce crede lumea, de ce pare şi de ce o să zică oamenii.
Dar legat de luat decizii, îţi voi spune ce am făcut eu şi în chestia asta, cred că merită să-mi urmezi exemplul.
*
Eu, una, urăsc să fac chestii moca. Le urăsc din rărunchi. Dar cum mama era Maica Tereza cartierului, care făcea chestii free pentru toată lumea şi muncă suplimentară free la job, m-a tot stresat în primii mei ani că e ruşine să ceri bani şi că trebuie să te aştepţi să ţi se ofere. Ceea ce, evident, nu se întâmpla niciodată când tu făceai totul free pentru toată lumea.
În viaţa reală, lumea, dimpotrivă, încearcă să te exploateze pe cât de ieftin se poate, iar dacă merge gratis, forzaaa. Şi abia pe la 30 de ani m-am prins că lucrurile cu adevărat importante pentru mine contează mai mult decât impresia unor străini oarecare. Îmi plac banii, cine o înţelege şi o respectă, bine, cine nu, are invitaţie deschisă să mi-o sugă lung, lent, cu virtuozitatea şi totodată gingăşia lui Gheorghe Zamfir la flaut.
Adică aşa:
*
Şi asta trebuie să înţelegi şi tu.
Singura fericire adevărată e când ne detaşăm de părerea oamenilor şi facem ce simţim noi că e bine pentru noi, indiferent de judecăţile ălora care nu ne plătesc chiria.
Burnout-ul e ceva extrem de real. Suprasolicitarea e una dintre marile probleme ale omului de carieră din zilele noastre. Nevoia de o pauză e perfect ok, de aceea s-a şi inventat conceptul de an sabatic. Iar dacă ideea ta de an sabatic e să-ţi iei un job liniştit cu răspundere minimă, nu văd unde e problema. În fond, ai facturile acoperite, şi în rest, te poţi odihni, îţi poţi regenera energia, poţi prinde puteri şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, dacă ţi-e ţie – ŢIE, NU ALTORA – milă de ce ai construit, caută soluţii pe termen scurt.
De exemplu, un concediu. Nu degeaba ţi-a dat statul român 21 de zile lucrătoare. Unul real, cu plecare la munte, să inspiri oxigen şi să faci mişcare în fiecare zi.
Te poţi duce să-ţi faci un set de analize, respectiv la un terapeut să vezi dacă nu cumva te lupţi cu un început de depresie.
De exemplu ultimul meu: “Nu mai supoort viaţa asta, vreau linişte!” s-a dovedit a fi carenţă de fier. De cum m-a trecut doctorul pe tratament intensiv cu suplimente de fier, mi-am revenit.
Dar dacă analizele sunt ok, terapia nu ajută, concediul nu te reface, soluţia e să îţi reconsideri viaţa într-un mod care să te bucure.
Iar legat de şanse ulterioare: dacă nu vin, ţi le faci. Uite acest blog şi această comunitate. Riidicate cu mânuţa mea de la zero. Nu-ţi subestima puterea de a construi.
Sper că ţi-am fost utilă,
Lorena.
Right down my alley.
Am facut asta acum 10 ani. Am dat hard reset la viata si m-am mutat intr-o alta tara. Nu stiam limba, nema calificari pt munca fizica, nimic nimic. Am redus cheltuielile la minimum si mi-am luat un job part-time, necalificat.
1. Am scapat de zgomotul de fundal. (Prieteni, amici, familie)
2. M-am putut concentra pe mine.
3. Am dormit. Am Dormiiiit.
4. Am folosit timpul ramas liber sa invat o limba straina noua. Apoi o meserie noua.
5. Am citit mult. Foarte mult. Doamne ce n-as da sa mai am timpul ala liber sa pot sa mai citesc.
Dupa 10 ani sunt ok cu mine si lumea. Unii din cei ramasi in urma au crescut in ierarhie. Au o cariera de invidiat, daca te uiti din afara. Daca asta iti doresti va trebui sa lupti cu ghiarele, si o pauza e prost venita oricand. Daca te cramponezi de standarde si ce gandesc altii despre tine nu vei putea sa faci pasul in spate.
Eu am castigat inca 10 ani de viata, traind cu foarte putin stress. Cariera ma lasa rece. Pretuiesc momentele petrecute cu familia si timpul investit in mine si hobby-uri.
Daca nu plecam in afara aveam aceeasi problema ca si tine: cum sa trec la un job sub standardele mele? Am rezolvat dilema fugind undeva unde nu ma stia nimeni si inchizand usa tuturor celor care ma judecau. Asa am pierdut cam 99% din prietenii vechi si, in timp, am castigat cativa prieteni noi. (Oameni fantastici)
Ceva pentru ceva, avem noi o vorba. Renunti la ceva ca sa castigi ceva.
Respect! Bravo!