Poveste sângeroasă

Amândoi eram foarte timizi. Eu, pentru că frumuseţea lui mă lăsase fără cuvinte; el, dintr-o delicateţe care îi caracterizează întotdeauna pe bărbaţii cu inteligenţă peste medie. Pe scurt, eram cumva timoraţi unul de prezenţa celuilalt, şi nu găseam un mod de a deschide conversaţia. Da, unii oameni pot avea un efect atât de intens asupra ta, chiar dacă nu eşti chiar uşă de biserică.

Am petrecut o bună bucată de vreme la acel espresso dublu cu frişcă, şi, poate, ne-am fi despărţit la fel de stingheri precum ne întâlnisem, dacă n-aş fi suferit un mic accident. Hemoragie nazală bruscă şi violentă.
În clipa aceea, toată timiditatea a dispărut fără urme. Îl şi vedeam cu ochii minţii cum se ridică şi o rupe la fugă pe uşă. După o stânjeneală fără leac, un val de sânge era tot ce mai lipsea pentru o seară definitiv compromisă, nu-i aşa?

Nu-i aşa. Mi-a întins un şerveţel. Apoi, în timp ce-l ţineam lipit de nara buclucaşă, s-a ridicat, a venit în spatele meu: „Relaxat, că se opreşte!”
„Să nu mă pui, te rog, să-mi las capul pe spate”, l-am implorat. „Realitatea e că poziţia aia are acelaşi impact asupra valului de sânge, de parcă ai culca un ghilotinat cu burta în sus. Adică niciuna”.
„Ştiu, ştiu. Singurul efect e că-ţi vine în gură. Şi durează cât ar dura şi în mod normal. Stai relaxat, cum vrei tu”.
Mă pregătesc de minim un secol să-mi cauterizez capilara aia buclucaşă, care se manifestă atât de lipsit de eleganţă, i-am explicat eu, încântată oarecum că jena mea îşi găsise, în sfârşit, un motiv întemeiat.
„Nu, să nu faci asta! Cică e sănătos să se întâmple aşa, măcar nu te paşte riscul de atac cerebral sau de infarct”, mi-a explicat, cu o seninătate de cunoscător, în timp ce îmi masa fin tâmplele. „Apasă, că se opreşte”.
Brusc, tipul introvertit şi econom la vorbă de transformase într-o Maică Tereza purtătoare de blugi.
„Faza asta îmi aminteşte de copilărie. Şi mie mi-a curs sânge din nas de când mă ştiu. Apoi, aşa deodată, nu mi s-a mai întâmplat. A trecut de la sine, acum câţiva ani.”
În tot acest timp, îşi turna apă minerală din pahar pe şerveţele şi îmi ştergea faţa şi gâtul.
„Hai la baie.”
Cum adică „hai la baie”? Nu-s genul care se duce la baie cu un tip de la prima întâlnire, am glumit eu de sub şerveţelul făcut ghem.
„Bine, atunci du-te la baie şi stai cu nasul sub jetul de apă rece”.
În timp ce mă spălam pe faţă şi pe mâini, am auzit o bătaie discretă în uşă.
„Eşti în regulă?” „Da, da”, am strigat, ştergându-mă cu un prosop de hârtie. „Mai nasol e că mă apucă doar în locuri publice”.
„Ei, lasă, că şi pe mine m-a luat la defilarea de 23 august. Eu eram capătul literei „U” din Ceauşescu. Şi din cauza soarelui şi a insolaţiei, m-a buşit un val de sânge de mi-a umplut uniforma. Nasol era că „CEA” erau roşii, iar „UŞE” erau deja în uniforme galbene. Vreau să-ţi zic că n-ai văzut în viaţa ta Salvare venind mai prompt şi medici de la urgenţă acţionând mai rapid. ER e mic copil…”
„Şi mie mi s-a întâmplat la bacalaureat”, mi-am amintit eu. „La un examen oral, pe deasupra. E cel mai eficient mod de a obţine 10 din două răspunsuri.”
Şi am stat să ne amintim care cum sângerase în copilărie. Întâlnirea dintre două ipohondrii înfrăţite e întotdeauna un lucru frumos.