Teroarea unui sărut

La prima vedere, Dolores pare o tipă de viaţă, ba chiar de succes, perfect integrată în societate.

Unii au impresia că ar fi o frumuseţe fatală, în loc s-o ia drept ceea ce este: un biet om care dârdâie dimineaţa sub duşul fierbinte, din cauza circulaţiei periferice defectuoase. Altora li se pare o oportunistă fără leac, şi ăştia îi poartă uri care durează luni, ba chiar ani întregi. Alţii o consideră prietena lor de suflet, cu care pot hoinări pe străzi până dimineaţa, mai ales pe timp de lună plină, sau imediat după ploi, când întunericul capătă o frăgezime aparte, de măr verde, abia copt.

Şi totuşi, Dolores – Dolores îşi detestă numele, da? şi o detestă pe telenovelista aia de mă-sa, că nu i-a dat şi ei un nume mai cuminte, mai Ana, mai Maria, mai Daniela – deci, precum spuneam, Dolores are o fobie pe care nimeni nu ar bănui-o. De care lumea ar râde şi cu curu’, dacă ar mărturisi-o cuiva. S-a dus la psiholog, a vorbit cu doamna doctor despre planuri de viitor, despre trecut, despre ce-a visat, despre ce îi place să mănânce, dar nu i-a putut spune asta, pentru că i s-a părut că şi doctoriţa ar râde de ea. Plus că doctoriţa avea un tic iritant, îşi scărpina o sprînceană cu beţigaşul de dizolvat zahăr în cafea, şi de câte ori Dolores îşi aduna curajul şi dădea să înceapă, o vedea scărpinându-se iar, şi tot elanul i se ducea pe apa sâmbetei.

Ei bine, ceea ce Dolores nu i-a spus doctoriţei, şi nu le-a spus nici prietenilor, nici părinţilor, nici străinilor cu care se cunoştea pe ici pe colo şi cu care ajungea să vorbească despre orice, de parcă i-ar fi cunoscut dintr-o viaţă anterioară – nu mi-a spus nici mie, şi nici dumneavoastră nu vă va spune, deci dacă o întâlniţi cumva pe Dolores pe stradă, purtaţi-vă cât se poate de normal, nu lăsaţi să se vadă că ştiţi despre ea un lucru atât de jenant – , deci ceea ce Dolores a tăinuit toată viaţa ei – e fobia cumplită, groaza soră cu leşinul care o cuprindea de fiecare dată când se apropia momentul primului sărut într-o nouă relaţie. O dată depăşit momentul, Dolores nu mai avea nici o problemă, lucrurile mergeau de la sine, până în punctul în care nu mai aveau nimic nou de spus sau de găsit în celălalt, apoi se despărţeau prieteneşte. Dar până reuşea să scape de acest hop, Dolores trecea prin toate chinurile iadului, cădea în depresii fără margini, o cuprindeau atacuri de panică imposibil de descris – într-un cuvânt, avea toate simptomele unei veritabile probleme psihice.

O problemă minoră, aţi spune dumneavoastră, şi aş spune şi eu, când ne gândim că alţi oameni pică examene la care au studiat temeinic, leşină în lifturi, sau fac urticarie dacă mănâncă ouă. Şi totuşi, problema asta minoră o făcuse pe Dolores să rateze câteva din cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care le-ar fi putut avea. Pentru că o rupea la fugă ca un animal sălbatic speriat, de cîte ori simţea fatidic-minunatul moment apropiindu-se. Sau dacă nu o rupea la fugă, spunea rapid ceva nasol, care să strice starea. Sau făcea o tâmpenie. Lucruri pe care nu dorea cu adevărat să le facă, şi totuşi, le făcea. Din frică iraţională şi incontrolabilă. Pentru că în aceste clipe, Dolores are din nou patru ani şi jumătate, şi un leucoplast cu rivanol pe genunchi, ca atunci…

Era o serbare la grădiniţă. La grădiniţă, Dolores era considerată drept o fetiţă frumoasă şi inteligentă. Avea ochi foarte adânci, negri, şi frizură paj, şi era capabilă să memoreze poeziile cele mai lungi şi mai complicate într-un timp record. De aceea, avea multe-multe buline roşii. Era cu un căpşor mai înaltă decât ceilalţi copii, şi avea un anume fel de a fi – încrezută, spuneau unii, mândră de ea însăşi, spuneau alţii.

De fapt, Dolores nu era nici încrezută, nici mândră. Pur şi simplu prefera să tacă dacă nu avea nimic nou de spus. Şi dacă îşi julea genunchii, prefera să strângă din dinţi, să nu-şi dezvăluie slăbiciunea. Ceea ce îi dădea un aer sobru şi spartan. Băieţesc.
De aceea, în momentul în care educatoarea a hotărât să regizeze “Albă ca Zăpada” pentru serbarea de la sfârşitul anului, nu a găsit un prinţ mai bun în toată grupa mijlocie, decât pe Dolores cea înaltă şi sobră. Era mai disciplinată decât băieţeii zburdalnici de vârsta ei, şi se putea lucra altfel cu ea. Iar costumaşul cu pelerină îi stătea minunat.

Un amănunt deloc de neglijat: prinţişorul nostru arăta adorabil alături de Noemi-cea-frumoasă, care era foarte frumoasă, nu degeaba era poreclită aşa. Noemi mergea la ore de balet şi canto, şi se ştia despre ea că va fi mare balerină sau mare actriţă, pentru că nu era în toată grădiniţa o fată mai frumoasă decât Noemi-cea-frumoasă.

Singura problemă a lui Dolores apărea în momentul în care trebuia să o sărute pe Albă ca Zăpada. Îi fugea pământul de sub picioare, îi era ruşine de ar fi vrut să se deschidă pământul sub ea, s-o înghită, să moară, să îşi scoată ochii sau orice altceva, numai să scape de momentul ăsta. Roşea, încercând să pretindă că de fapt nu a roşit, şi zicea: Asta ştim, asta o facem la serbare.

Bineînţeles că toţi începeau să urle, să râdă, să spună prostii. Iar Noemi râdea şi ea, şi chestia asta o durea pe Dolores cel mai tare. Nu avea pretenţii de la plozii ăia cu muci în nas şi bale la gură, care nu ştiau nici măcar să-şi lege frumos şireturile. Dar Noemi, care era atât de frumoasă, ar fi trebuit să înţeleagă ce în sufletul ei.

Era cu o zi înainte de serbare. Programul de la grădiniţă se terminase, iar copiii se îmbrăcau în hainele de stradă. Dolores era roşie de furie şi de umilinţă, pentru că fusese ultima repetiţie, şi iar fusese ciuca bătăilor de joc.

Şi-a luat lucruşoarele din dulăpior şi s-a dus undeva, la marginea unei băncuţe, să nu o vadă nimeni. Până la tâmpenia asta de serbare, dracu’ să le ia de serbări, fusese obişnuită să aibă numai buline roşii, să deseneze cel mai frumos, să recite cel mai bine, să mănânce impecabil, nu ca proştii ăia care luau mâncarea cu mâna, mestecau cu gura deschisă şi li se vedeau dumicaţii printre dinţi – şi acum, proştii ăia râseseră de ea. Şi Noemi. De ce şi Noemi? De ce Noemi nu înţelegea că e aşa un lucru mare şi nemaipomenit să o săruţi, că nu puteai face asta aşa, pur şi simplu, în văzul tuturor, să se uite toţi ca viţelul la poarta nouă?

-Tu nu te îmbraci?

Era Noemi. Când o văzu, Dolores simţi că îi vine din nou să plângă, pentru că vedea că Noemi o duşmăneşte şi nu înţelegea de ce.

-Nu pot.

Nu-i plăceau ciorăpeii albi, groşi, pe care trebuia să îi poarte pe sub fustiţă. Nu-i plăceau, pentru că dimineaţa o îmbrăca bunica în ei, repede-repede, să nu întârzie, şi bunica avea degete groase şi noduroase, şi o ciupea mereu de picioruşe când îi trăgea ciorăpeii în sus, iar Dolores îşi jura de fiecare dată că atunci când se va face ea mare şi va avea fetiţe, va avea mare grijă să le îmbrace cu blândeţe şi să nu le ciupească niciodată.

-Bunica mă ciupeşte aici când mă îmbracă, îşi apăsă ea palmele pe coapse. Şi doare foarte tare.

Şi atunci, Noemi-cea-frumoasă făcu un lucru pe care Dolores nu ar fi îndrăznit să viseze că o să-l facă cineva pentru ea. Luă ciorăpeii cei antipatici în mână şi îi zise:

-Stai jos.

Dolores nu îndrăzni nici să respire, în timp ce Noemi îi rula ciorapul foarte uşor pe gambă în sus, apoi pe coapse, cu degeţelele ei mici şi subţiri, şi în cele din urmă, până sus, la talie. Nu o îmbrăcase nimeni până acum, în afara mamei şi a bunicii, şi era prea frumos ca să fie adevărat.

-Şi eu am chiloţei cu ursuleţi, i-a spus Noemi în şoaptă la ureche, toată numai păr blond şi miros de bomboane mentolate. Dar mie îmi plac foarte mult ăia cu floricele albastre. Tu ai cu floricele albastre?

Până să răspundă Dolores, s-a pomenit că zulufii de păr blond i se apasă de buze, şi dincolo de ei, guriţa roz, ca de păpuşă, a lui Noemi.

-Uite aşa se pupă, proasto, îi şopteşte Noemi printre buze, că am văzut eu la televizor.

Şi de jur împrejur se aude un OAAAAAAAA general, şi toată grupa mijlocie apare de după uşă, şi toţi râd, şi nu se înţelege nimic din cauza vacarmului, pe care, brusc, Dolores nu îl mai aude. E atât de pustiită de o trădare atât de oribilă, că nu mai vede şi nu mai ştie nimic. Aşteaptă să vină cineva să o ia acasă, să scape, să nu dea dracu să înceapă să plângă aici, acum, aşa!

Şi a doua zi, e serbarea. Ciudat, nimeni din grupă nu mai zice nimic, toţi tac şi se fac că plouă, poate educatoarea o fi aflat, poate i-a certat, poate nu, Dolores nu mai ştie ce a fost. Intră, spune ce are de spus, face ce are de făcut, se apropie de Albă-ca-Zăpada cea adormită…

Şi ştie că nu are alt mod de răzbunare, de aceea o sărută lung, apăsat, cu ură, o sărută cu dezgust şi furie, de parcă ar vrea să-i strivească buzele roz, de păpuşă. Apoi, se îndreaptă frumos, îşi termină de declamat vorbele – Noemi îi evită privirea, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, pentru că Albă-ca-Zăpada e o fată timidă, crescută în pădure – şi totul se termină cu o rafală de aplauze părinteşti entuziaste, dar ce frumuşică e Dolores cu pelerină, vai dar ce ruşinoasă era fata asta, bine că s-a mai dat pe brazdă, mai scoateţi-o în lume, da sigur, o s-o scoatem.

După aceea, Noemi şi Dolores nu şi-au mai vorbit niciodată.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. cutza40 says:

    Draguta poveste! Am si eu povestea mea: pe la 4 ani, la gradinita din satul bunicii, ma indragostisem eu de un baietas de etnie rroma(dar dragut foc), ne jucam impreuna, numai ca el era tare neastamparat, educatoarea il pedepsea, iar eu plangeam de nu mai puteam de suparare ca a fost pus Petrica la colt. De pupat nu l-am pupat, dar stiu ca era o poveste tare faina, aproape ca asta cu Dolores.

  2. vulpe vanator says:

    Mai, mai, foarte frumos!
    Cred ca ai fost aproape de astea mici, doua bijuterii de copile.
    La gradinita,aveam multe jocuri si foi de lipit si mai mancam lipici de la borcan,pana cand m-a surprins educatoarea ,care i-a zis mamei : ” Doamna, ati scapat cu mancarea la pachet,al dvs. mananca lipici ” .

  3. eu mâncam pastă de dinţi. şi nebunele – ştiţi, bobiţele alea roşii – pentru că vroiam să văd cum e să fii nebun.

  4. Siderite says:

    Frumos. Nou. Neplictisitor. Multumesc.

  5. Plăcerea e de partea asta a monitorului. 😀

  6. cleomf says:

    Tare, da’ tare frumos. 🙂

    [si eu mancam lipici la gradinita; asta pentru ca mi se parea ca avea gust de martipan; sau cel putin acum asociez gustul de martipan cu lipiciul ala; si-mi place de mor martipanul; de la lipici mi se trage 😆 ]

  7. păi de-aia sunteţi atât de lipicioşi. 😀

  8. TheNutz says:

    Nice story.
    Doar sfarsitul mi s-a parut cam brusc 🙂

  9. unul din secretele unui act reuşit (fie el cultural, sportiv sau de altă natură) e alternanţa de ritmuri.

  10. cleomf says:

    Pe mine tocmai “bruscul sfarsit” ma incanta. N-am nici o obiectie.

    [Ce draguta faza cu “lipiciosi” 😳 😛 ]

  11. mihaela says:

    Frumos scris! De acord cu alternanţa de ritmuri, iar finalul e aşa cum trebuie să fie. Umilinţele la grădiniţă sunt cele mai crunte… Şi dor foarte rău. Eu, la trei ani şi două luni, eram în grupa mare, că acolo găsiseră ai mei loc 🙂 A fost un prim an de grădiniţă cu multe peripeţii, dar am supravieţuit şi, după aia, n-a mai fost nevoie să mă duc deloc, învăţasem ce trebuia pentru şcoală, aşa că am avut încă doi ani de copilărie perfectă 🙂

  12. Pinocchio says:

    “Dolores Haze, ne montrez paz vos jzambes!” (Cu accent american, desigur.)

  13. luaramea says:

    Faină poveste. Imi aduce aminte de copilărie. Cred că toţi am avut parte de poveşti de umilire, fie în grădiniţă fie în şcoală…eu una nu-mi aduc aminte amănunte 🙂 le-am alungat (amintirile)

  14. Ada says:

    Frumoasa povestea!
    Daca stau bine sa ma gandesc, am unele similitudini cu Noemi, aveam mereu cele mai frumoase roluri la serbari, mi-a placut mult perioada aia. 🙂

  15. cutza40 says:

    Eu am avut odata rol de floare, de garoafa si astfel garoafa a ramas preferata mea

  16. [idiot] says:

    love it: “unul din secretele unui act reuşit (fie el cultural, sportiv sau de altă natură) e alternanţa de ritmuri”

    😉 ACT… de vanzare-cumparare?

  17. cutza40 says:

    @Valer – eu in clasa I mancam un soi de radiera frumos colorata de la un baiat sas care a plecat in Germania. Era radiera din Germania, va dati seama. Cand mama lui a zis sa nu mai fac asta, am fost tare trista.

  18. cutza40 says:

    @Vulpe, scuze, te-am botezat, trimit mielul cand e cazul.

  19. cleomf: ţie îţi place brusc, lui cu încetinelul. 🙂

    mihaela: norocoaso!

    pinocchio: păi nu a existat niciun pedofil în povestea asta. 🙂 şi nu, nu era o aluzie culturală la lolita, coincidenţa de nume e pură întâmplare.

    luaramea: înseamnă că eşti un adult echilibrat şi liniştit, na!

    ratza: hai, mă! oi fi io condeieră suportabilă, dar să mă pui cot la cot cu murakami… mă faci să mă ruşinez.

    ada: şi totuşi, nu îmi pari genul de copil care să fi făcut farse de genul ăsta.

    cutza: eu nu am avut niciodată rol de floare. de copac, da.

    [idiot]: are şi negocierea alternanţe de ritm, nu?

    cutza bis: să înţeleg că a fost o eroare freudiană? ţi-e dor de valer?

  20. superb , iti fac complimentele mele !

  21. drlove4ever: treat me, pleeease!

  22. cutza40 says:

    Mai stii?

  23. Deste says:

    frumos. intr’adevar foarte frumos.

  24. mă bucur că vă place.

  25. [idiot] says:

    ha! hai la leapsa. m-a palit chefu de joaca 🙂

  26. ratza says:

    si murakami era un “condeier” suportabil initial…

  27. Ada says:

    Lorena, n-am facut glume proaste cand eram mica, nici acum nu prea fac…
    Iti multumesc, cu povestea asta mi-ai adus aminte de una din cele mai frumoase perioade, gradinita, unde aveam serbari frumoase, si acum ma uit cu drag la pozele alb negru din gradi… 😀

  28. când eram mică, nici eu. 😛 eram mai matură decât acum.

  29. KingSnake says:

    Foarte faina povestea. 🙂
    Poate daca Dolores ar povesti asta iubitului/iubitei ei, el/ea ar putea ajuta-o sa-si imbrace dresul incet inainte de primul sarut.

  30. ce gândire pragmatică ai tu, oh, Rege Şarpe!

    sweetmanias: toţi avem dulcile noastre manii. 🙂

  31. KingSnake says:

    Poate-s pragmatic fiind la serviciu.
    Ma gandeam ca poate Noemi s-a schimbat intre timp si s-ar inchide cercul (si s-ar deschide spirala) … sau ca cel/cea care ar fi atat de “special” incat sa afle povestea nu s-ar speria de fuga ei …

  32. Joaninha says:

    Frumoasa poveste, dar Dolores ar trebui sa stie ca pe scena a avut curaj, nu furie.
    PS: Naomi s-a maritat, are un sot plictisitor, doi copii cuminti, o viata liniara si inca se mai gandeste la sarutul ala, probabil …

  33. Kingsnake: pragmatic, adică practic, cu accent pe soluţii, la asta mă refer.

    Joaninha: păi Dolores a rămas cu o fobie pe viaţă. curajul eliberează, nu traumatizează. nu citi personajul din perspectiva ta, ia-l aşa cum e, pliiiiz…

    Roxana Iordache: mulţumesc mult. 😀

  34. KingSnake says:

    Sau poate-s doar traumatizat de nevoia de a gasi solutii ce m-a bantuit in ultimele luni. 😀
    Frumoasa poveste va avea si o continuare ?
    (caci ceea ce am facut eu – si nu numai eu – era doar o joaca cu imaginatia, continuarea, daca exista, nu poate fi decat in mintea autoarei)

  35. simonarrr says:

    Cred ca o cunosc pe Dolores.

  36. foarte bine. dar te rog frumos să nu-i spui nimic din ceea ce ţi-am dezvăluit despre ea.

  37. simonarrr says:

    Sssst! E secretul nostru.

  38. Joaninha says:

    @Lorena: e un personaj frumos pentru ca este foarte uman, de aceea mi-as fi dorit un happy end pentru ea. To be continued ?

  39. georgianp says:

    Te iubesc in radical, cosinus de unghi egal/ te asez in ecuatii, in diverse situatii/ Cand ne asezam noi doi, Este dragoste de gradul 2

  40. vasile says:

    A fi sau a nu fi,
    A avea sau a nu avea
    Sufletul meu plinge

  41. Anthea says:

    Ce pacat ca a lipit umilinta legata de moment de ceva ce e menit sa se repete …
    Si ce pacat ca nu isi poate aduna curajul de a vorbi despre asta.
    Dolores probabil ca e la fel de desteapta cum era si la gradinita (doar ceva mai educata 😉 ) asa ca la mintea de adult, poate ar intelege altfel, daca ar avea vointa sa se ocupe de lucrul asta.

    Din cate ne-ai spus despre ea, nici nu-i trece prin gand ca poate cineva n-ar rade…

    Poate nici nu i-a trecut prin gand ca fobiile se trateaza daca respectivul client chiar vrea asta, si nu are beneficii secundare constiente sau nu.

    Poate un posibil leac ar fi un prim sarut neasteptat, dar cine s-ar gandi ca e cazul? Daca Dolores insasi si-ar gasi curajul sa-i spuna ‘acelei’ persoane, s-ar astepta si la asta.

    Degeaba caut eu solutii…ce stiu eu..? Abia daca inteleg cate ceva despre tine, dupa ce ‘te-am citit’ atata timp…ce sa inteleg despre Dolores, cand e prima data cand citesc despre ea si dupa numai cateva paragrafe…

    Imi place cum ai scris asta…mi se pare asa usoara transpunerea in momentul si locul depsre care povestesti, incat uiti ca ai ochii fixati intr-un monitor si eventual o mana pe soarece/sobolan 🙂

    Partea draguta e cu alegerea numelui…intr-un timp, prietenii imi spuneau ‘Mama Dolores’. Fara alta legatura cu personajul decat numele.

    Multumesc 🙂

  42. cutza40 says:

    Vaaaaaaai, acum mi-am amintit ca un elev mi-a dat porecla “Mama Dolores”…fara legatura cu senmtimentele frumoasei Dolores de aici

  43. vasile says:

    A fi sau a nu fi.
    Me Zorba,you Boss.-youtube-greek zorba alexis zorba.
    “-Dans?Ai zis dans?Vino baiete!”
    Life is life.Unde pasiune nu este nici iarba nu creste.(valabil si pentru meseria de psiholog)

  44. ciri says:

    nimic nu-i mai frumos decit un gest,fie el si un sarut, primit asa pe neasteptate si care pentru o fractiune de secunda te face sa uiti de tine si de tot ce este in jurul tau.Te lumineaza si te incalzeste.Mi-a placut mult,ai…ce mai…talent cu carul.Citind raspunsurile venite pina acuma, sunt in asentimentul celorlalti…ai facut pentru citeva minute sa trecem dincolo, cu un pas in trecut, cind eram atit de fericiti si fara griji.Si mai ales asteptam orice serbare,deoarece eram alintati dupa…cu pachete de dulciuri.Caminul apartinea unei fabrici de ciocolata , DEZDROBIREA cum se numea ea pe atunci, acuma este… fosta Kraft.Aveam si noi ceva ce mergea f bine si acuma se muta la bulgari.Noi ne-am indulcit destul…dupa unii.

  45. mihaela says:

    pt. ciri: “fericiţi şi fără griji”? Nu prea a fost cazul, cel puţin nu la finele anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Ziceam, mai devreme, că după 4 ani nu m-am mai dus la grădiniţă, fiindcă făcusem deja grupa mare. Acesta a fost un motiv. Celălalt, mai grav, a fost că in prima zi de cămin (unde fuseseră ai mei obligaţi să mă mute fiindcă de acolo aparţineam)o persoană care furase zahăr şi îl înlocuise cu otravă de şaoreci în formă cristalizată (deci asemănătoare la prima vedere)a uitat să le spunăşi colegelor, ele au pus “zahăr” în laptele pentru micul dejun şi 63 de copii au ajuns în spital, doi au şi murit. Eu n-am mâncat, fiindcă eram sclifosită şi mâncam, acasă, lapte cu cacao. Tata a fost atât de fericit că i-a scăpat minunea, încât a zis că pot să-l şi lege, el nu mă mai lasă la nicio grădiniţă. Şi am stat acasă, dar pe colegii care, luni de zile, nu au putut mânca decât prin tub şi îi vedeam, ca nişte umbre, la leagăne, nu i-am putut uita…

  46. mihaela says:

    “ca pe nişte umbre”

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger