Amintiri rusești

Guest post de Cezar Paul-Bădescu.

Ambasada Rusiei în România a postat recent pe Facebook un text în care spune că toate afirmațiile că Armata Roșie s-a dedat la jafuri și violuri după august 1944 sunt niște manipulări ale propagandei anti-rusești.

”Mitul creat de cei cu atitudinea antirusă, cu acel “Davai ceas, davai palton” (tradus din “Dă ceasul, dă haina”), conform căruia trupele sovietice au jefuit masiv populația românească în 1944, are prea puțin de a face cu realitatea. Chiar dacă renunțăm la aspectul moral și etic al problemei și reducem totul la o logică primitivă, nici atunci un ceas de mână sau o haină nu merită ca cineva de dragul lor să-și riste viața. Prin urmare, noi îndemnăm încă o dată, ca oamenii să analizeze informațiile care apar în mass-media și să le compare cu faptele istorice verificate.”, scriu cei de la Ambasada Rusiei.

Prin urmare, compar ce scriu ei cu ce mi-a povestit bunica mea. Fapte istorice verificate – pe pielea ei.
Bunicul, învățător și înrolat în armată cu grad de sublocotenent, murise pe frontul de Est și ea creștea singură trei fiice – de 4 ani, 3 ani și 1 an.

Când Armata Roșie se apropia de satul bunicii, au venit niște țărani la ea s-o avertizeze: ”Vedeți, doamnă, că vin rușii după domnu’ învățător. Întreabă din om în om unde-i sotrudnicu’. Adică unde-i ofițeru’. Oamenii le-a spus, doamnă, unde șade, că ce să facă, săracii, cu arma spre ei?”

Bunica le-a dus repede pe fete prin vecini, iar ea s-a ascuns în porumbi, în grădina de lângă curte, ca să vadă de-acolo ce se-ntâmplă. Nu-i venea să lase casa chiar de izbeliște.

Rușii și-au instalat cartierul general în curtea ei și, vreme de-o zi și-o noapte, au chefuit și au fript animalele luate din sat pe focul alimentat cu lemne din scaune, mese și dulapuri. Din fericire, pe ea n-au găsit-o, deși privea de la câțiva metri întreg spectacolul.

A stat noaptea întreagă în porumb, cu fața luminată de flăcări, și-i vedea pe ruși cum beau, râgâie, mănâncă, râd, se pișă, trag cu armele în aer, cântă, dansează și-i distrug cu bucurie mai tot de prin casă.

Deși rușii au lăsat în urmă un dezastru după cheful monstru dat în curtea ei, supărarea bunică-mii s-a canalizat apoi pe niște lucruri banale. ”M-au lăsat și fără borcanele cu gem! Nu, că nu le-au mâncat. Le-au spart sau și-au stins țigările în ele. N-am mai putut să mai salvez nimic!”, îmi zicea ea cu obidă, chiar dacă trecuseră zeci de ani de la întâmplare. Nu-mi vorbea foarte mult despre alte distrugeri, mobila pusă pe foc era amintită doar în treacăt, la fel hainele bunicului pe care i le luaseră (inclusiv costumul de mire), dar bătea întotdeauna apa-n piuă cu prețioasele ei borcane cu gem de care-și bătuseră joc rușii. Parcă-n ele se concentrase toată averea ei. Sau, poate, toată demnitatea ei.

Pe Cezar Paul-Bădescu îl găsiți aici. Cărțile lui sunt disponibile aici.

Dacă aveți și voi amintiri rusești, vi le aștept cu tot dragul în secțiunea de comentarii sau pe birou@lorenalupu.com.