În anii 90, filmele cu vampiri erau trendul feroce al deceniului. Începând cu Bram Stoker’s Dracula al Francis Ford Coppola, continuând cu Interviu cu un vampir şi ajungând până la un absolut ridicol (involuntar) Vampir din Brooklyn cu Eddie Murphy în rolul principal, fantezia erotică a sezonului era cu un străin înalt, întunecat şi misterios care vine, te ia pe sus şi te suge până la ultima picătură de viaţă.
Era de aşteptat ca un geniu al comediei, cum era Mel Brooks, să ia şi subiectul preferat al perioadei, acela al vampirilor, în braţe, cu ironia specifică.
În fond, Mel Brooks parodiase westernurile cu Blazing Saddles, filmele cu Frankenstein în Young Frankenstein, thrillerele psihologice cu High Anxiety, filmele documentare cu History of the World, genul SF cu Spaceballs şi precedenta lui producţie, Robin Hood: Men in Tights fusese o parodie a poveştii lui Robin Hood, o altă obsesie cinematografică a deceniului.
Îmi amintesc că am văzut filmul la cinema şi am râs de am zgâlţâit tot rândul. De scene de comedie clasică, de genul ăsta:
Ca să spoileresc complet filmul, la final, după ce Dracula e redus la praf şi pulbere, Van Helsing (Brooks) mai ridică o dată capacul sicriului şi şopteşte triumfător: Fushta!
E de menţionat încâlceala culturală a unei “old Moldavian” care avea elemente de germană, rusă, poloneză, e o parodie a aberaţiilor culturale crase şi a românei chinuite şi torturate din Bram Stoker’s Dracula.
Ca în filmele precedente, Brooks a colecţionat cu grijă toate, absolut toate clişeele din filmele cu vampiri şi le-a exploatat pentru efecte comice masive. Priviţi această scenă de dans maghiar, unde participanţilor le pică fisa că vampirul nu se vede în oglindă, şi modul în care aspectul e stors până la ultima picătură de umor.
Leslie Nielsen (Dracula) şi Mel Brooks (Van Helsing) parodiază accentele inconfundabile din filmul alb negru original Dracula (1931) cu Bela Lugosi şi Cristopher Lee, precum şi teatralitatea exagerată, obiceiul de a recita textul ca pe poeme istorice şi de a băga dicţie ca la Ateneu, când interlocutorul e nas în nas cu tine.
Recitalul actoricesc al lui Peter MacNicol, (care a stârnit râsete copioase şi în Ghostbusters 2) în rolul lui Renfield este de o ilaritate demenţială, îmbinând exagerările şi spasmele propuse de interpretul original Dwight Frye în 1931 cu o doză de Tom Waits şi, desigur, interminabilele poante marca Mel Brooks. Exemplu:
În momentul în care a fost lansat, filmul a fost primit cu o furie exacerbată de critici. O furie de-a dreptul nenaturală pentru 1995, când, cumva, lumea era mai chill decât acum, pentru că încă nu se dăduse internet la liber şi nu aveai tastatură să te ascunzi după ea şi să faci pe gigi duru.
Poate pentru că, timp de două decenii, Brooks dăduse o parodie genială după alta, şi între timp, deveniseră imuni la umorul lui. Poate că nu văzuseră filmele de referinţă şi îi reproşau lui Nielsen că nu joacă realist, pentru că nu identificau sursele de inspiraţie. Poate că, pur şi simplu, lumea se plictisise de parodii.
Recenziile usturătoare şi demolatoare şi-au atins efectul. Dracula: Dead and Loving It a fost ultimul film scris şi regizat de Mel Brooks.
Ironic, generaţiile următoare au redescoperit treptat filmul şi, acum, YouTube e plin de scene legendare din acest film renegat devenit între timp cult movie.
Ce să zic acum la încheiere? Fushta!
***
Îţi plac textele Trollywood? Susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
Sh*t They Say