Da, mănânc!

Notă introductivă: Mai nou, muieretul din blogosferă simte nevoia să se laude că se fute şi că suge pula. Lucruri pe care orice om normal le face fără să se mire foarte tare că le face şi fără să dea valoare de eveniment. Mie mi se pare o cerşetorie de atenţie de un penibil crunt şi mă întreb de ce respectivele dudui nu se filmează făcând numitele activităţi direct pe redtube, unde traficul atras ar fi cvintuplu. Lista mea nu e însă de acord cu mine, că altfel nu le-ar şerui pe numitele dudui în draci.

Şi atunci cedez. OK, poate eu sunt proasta. Dacă tot a devenit o modă să te lauzi cu lucruri normale, mă laud şi eu.

N-aţi fi crezut niciodată asta despre mine, ştiu, dar eu mănânc feroce, nesăţios, cu toată gura. Oh, da. Întâi plimb delicat cârnatul în cerculeţe pe buza borcanului cu muştar – neapărat cu hrean, că aşa-s eu, amatoare de picanterii. Îmi place să simt împunsătura condimentului. Da, normal, pe limbă. Limba mea e avidă de împunsături. Şi în afară, şi înăuntru.

Ohh, şi acum am lubrefiat cârnatul cu suficient muştar, simt nevoia să mi-l îndes până în esofag. Nu, nu trahee, că nu vreau să mor sufocată-n cârnat. Nu-s atât de nesătulă. Vreau doar să-mi satisfac poftele devoratoare. Pofta de a devora care mă devorează totodată. Devoratoarea devorată. See what I did there?

Muşc necruţător, îmi înfig dantura în cârnat de parcă ziua de mâine nu ar exista şi n-aş mai avea nevoie de dinţi niciodată. Aud un urlet. Rahat, iar mă spionează Gigi din blocul de vizavi cu un ochean şi iar şi-a proiectat fetişurile pe mine. Bărbaţii este porci ordinari. Dar cât ambitus a făcut Gigi ăsta de când mă spionează zi de zi halind cârnatul! Rămâi prost.

Nu pot aşa. N-ai pic de intimitate cu cârnatul tău. Mă îmbufnez, pleoştesc cârnatul înapoi în farfurie şi farfuria înapoi în frigider. O să merg la restaurant.

“Câte persoane?” mă întreabă boul de chelner.

De ce trebuie neapărat să mănânci cu persoane? Ce, mâncatul e cumva dragoste, să se facă în minim doi?

“Mie îmi place singură, domnule!”

“OK, masa din colţ”.

Întotdeauna eşti pus la colţ dacă îţi admiţi plăcerea de a te înfrupta singur.

“Ciorbă de perişoare, vă rog. Dar să aibă bile.”

Deja îmi lasă gura apă când mă gândesc cum o să mi-o umplu cu bile mari, cărnoase şi zemoase. Mmmm. Să le sug şi să le ling pe toate părţile, ca o bestie răvăşită şi răvăşitoare.

“N-avem.”

“Ciorbă pui a la grec, vă rog.”

Deja mă umplu toată de salivă pe interior când îmi imaginez cum ling smântâna cremoasă, strop cu strop.

“Ne cerem scuze, n-avem.”

“Ciorbă de legume.”

Deja freamătă inima şi ficatul în mine când mă gândesc cum o să-mi pescuiesc vinovată mărar dintre dinţi.

“Ne pare rău, n-avem”

“La dracu’, aici e o gagică flămândă!” ţip eu la el. “Ce dracu’ aveţi, până la urmă?”

“Domnişoară, noi suntem cofetărie. De ce nu vă uitaţi unde intraţi?”

Futu-i. Când mă macină pornirile atavice ale foamei, intru pe prima uşă şi îndes în gură ce-mi iese în cale.

“Perfect. Banana split, vă rog. Triplu banana split, mai exact. Că aşa sunt eu, pofticioasă. Înghesui în mine până mă sparg.”