Lupta invizibilă a Bucureștiului cu pandemia

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Un clișeu care se aude frecvent pe social media și în discuții pe stradă este că nu cunoaștem pe nimeni care a avut coronavirus, drept care, mai mult ca sigur, boala nici nu există.
Această senzație de siguranță, atât de înșelătoare în contextul unei pandemii care, pe alte meleaguri a generat sute de mii de decese, a fost creată, pe durata celor două luni de stare de urgență, printr-o carantinare severă a tuturor celor care intrau în țară, fie pe aeroporturi, fie la vamă.
Pentru prima oară în istorie, autoritățile au încercat să-și facă treaba cu bună credință, iar rezultatul pozitiv, numărul mic de îmbolnăviri, a fost luat drept o dovadă că suntem invincibili, imuni și covid e un basm.

Pentru mai multe detalii legate de carantina din perioada stării de urgență, l-am invitat la un interviu distanțat social pe Doru Roman, care a lucrat neîntrerupt într-unul dintre centrele de carantină bucureștene, pe toată durata stării de urgență.

TROLLYWOOD: Când a început munca ta la centrul de carantină?

DORU ROMAN: La începutul lui martie, chiar cu câteva zile înainte de prima perioadă a stării de urgență. Direcția Generală de Asistență Socială a capitalei (unde lucrează Doru, n. r.) a preluat în coordonare de la început un centru de carantină. Pentru că Bucureștiul a avut mai multe. Majoritatea au fost hoteluri din București și unul singur, cel în care sunt și acum, e o clădire a unui fost spital. Practic, îl coordonăm noi și poliția locală. Se lucrează în ture, personalul e în permanență prezent, la fel și poliția locală. În nebunia de la început…

Ce înseamnă nebunia de la început? 

Faptul că veneau, tot veneau o mulțime de oameni să se interneze. Aterizau avioanele pe Otopeni. Sute de oameni trebuiau triați și internați în centrele de carantină. Am avut din toată țara oameni care veneau din zonele roșii în primă instanță: China, Iranul, Italia și Coreea de Sud. Apoi, zonele roșii s-au extins. Din Italia au venit cei mai mulți. Ulterior, au început să apară din Spania, din Germania. Venise o doamnă cu mașina și a fost escortată până aici de poliție. S-a internat și a stat 14 zile. Toți acești oameni erau internați în carantină.

Cu alte cuvinte, toți cei din zone periculoase au fost închiși timp de 14 zile? 

Da. Iar cei care prezentau simptome în acest timp au fost luați și duși la spital.

Descrie-mi procesul. Cum băgai omul în carantină? 

Îl luai de la aeroport  sau de la vama terestră, era adus direct în centrul de carantină cu o ambulanță. În centrul de carantină, te încuiam într-o cameră. Acolo stăteai 14 zile și 14 nopți. Inițial, se încuiau oamenii pe interior și nu aveau voie absolut deloc să iasă în acest timp. Bine, camera, ca orice cameră de hotel sau rezervă de spital, avea baie.  Nu aveau voie nici măcar să descuie ușa. Asta ar fi însemnat încălcarea condițiilor de carantină și ar fi fost caz penal.  Ușa se descuia doar de trei ori pe zi, când le dădeam mâncarea, pe care o găteau colegii mei de la cantinele sociale, și o distribuiau peste tot în oraș. Noi, cei din centru, o distribuiam la ușa oamenilor. La fiecare ușă, aveam niște cutii de plastic în care puneam porțiile de mâncare, care veneau ambalate în caserole individuale, cu tacâmuri de unică folosință, ca la catering. În funcție de câte persoane erau în cameră.

Ați avut și mai multe persoane în cameră? 

Am avut camere cu o persoană, cu două, cu patru, chiar și cu șase, dacă erau familii sau prieteni care călătoriseră împreună. Evident că nu băgai în aceeași cameră străini. Puneam mâncarea în cutiile de plastic, băteam la ușă, ne îndepărtam, oamenii descuiau, luau mâncarea, spuneau de ce articole de igienă și curățenie mai aveau nevoie. Pentru că își făceau curățenie în cameră singuri, nu intra nimeni acolo.

Să le trimiți o tanti de serviciu ar fi fost o încălcare a scopului carantinei. 

Exact. Apoi scoteau sacii de gunoi și încuiau ușa la loc. În hoteluri a mai fost cum a mai fost, pentru că aveau televizor și internet. La noi, aveau doar telefoanele lor cu internetul aferent. Pentru cei care nu aveau telefoane și conexiune la net a fost foarte greu. Bine, în primele serii aveau cam toți. Dar, după aceea, mi-a venit o serie de homeleși.

Ah, carantina a inclus și homeleșii? 

Da, a fost un caz la un adăpost din București. Un homeless a fost pozitiv. S-a externat dintr-un spital unde se trata, după două zile a manifestat simptomele, și atunci au închis adăpostul ăla și toți au fost aduși la mine în carantină 14 zile.

Cum arată simptomele și cum le constatați. dacă practic nu aveați nici un contact direct cu persoanele? 

Le dădeam termometre și de două ori pe zi îi chestionam legat de temperatură, dimineața și seara. Cel mai comun simptom era febra. În momentul când cineva avea febră – sau orice simptome medicale, legate de alte boli, sunam la 112, solicitam ambulanță, veneau și-i luau. Cei care aveau alte boli erau tratați pentru ele și se întorceau. Cei cu febră rămâneau acolo, le făceau testările, ieșeau pozitivi. Sau nu. Am avut pe unul care a făcut 39, dar avea alte boli. Și nu a fost pozitiv de Covid.

Ce alte simptome ați constatat? 

Febra era primul simptom, cel mai comun. Nu am văzut alte simptome. Sigur, citim, ne informăm, știm că sunt multe alte simptome, dar noi ne alarmam deja de la febră și chemam ambulanța. Era primul lucru pe care-l făceam. Nu stăteam să mai așteptăm o jumătate de oră, să vedem cum te mai simți. Nu era cazul să administrăm tratamente. Nu avem competența asta.

Să nu riște să infecteze și pe alții… 

Nu numai asta. Cu cât îl băgau mai repede în investigație și îl tratau mai repede, avea șanse să nu facă o formă gravă, de exemplu. Să nu intre într-un stadiu avansat al bolii și să se chinuie aiurea.

Când făceau a 14-a zi, primeam avizul de la DSP și le dădeam drumul.

Care era criteriul de selecție prin care unii erau aduși aici și alții la hotel? 

Se ocupau întâi locurile de la hoteluri și apoi, erau aduși aici. Sau, dacă erau nopți cu sute de oameni în Otopeni, un triaj din acesta dura opt ore, și atunci, îi distribuiau în funcție de locurile disponibile. Nu erau alte criterii, prin care să discriminăm anumite categorii.

Cât de dificilă a fost carantina pentru persoanele în cauză? 

Sunt convins că a fost un calvar. Și pentru cei singuri, și pentru cei care erau închiși mai mulți în aceeași cameră. Am avut persoane care au vrut să se sinucidă.

Dar cum comunicai cu ei, să știi asta? 

Pe grupuri de Whatsapp. De cum veneau, le luam numărul de telefon și făceam grupuri de Whatsapp cu ei. comunicam în permanență, îmi spuneau ce nevoi mai au. Mă refer la seriile care aveau telefoane. Când nu aveau telefoane, vorbeam prin ușă.

Carantina a fost foarte solicitantă emoțional. Și știi, oamenii veniți din afară au mai înțeles, pentru că erau oameni de o anumită factură. Dar când au venit homeleșii, care sunt cei mai liberi oameni, și simt obișnuiți să umble și să se miște tot timpul, a fost foarte greu. Am dus multă muncă de convingere. Trebuia să fii alfa, pentru că, dacă nu te impuneai în fața lor, te călcau în picioare. Începeau ba să spargă geamuri, ba să facă scandaluri. Nu-mi plăcea nici mie să solicit intervenție de la jandarmi. Am avut și intervenții din acestea, dar puține.

Marea problemă au fost țigările. Nu ai voie să fumezi, nici în camera de hotel, nici în rezerva de spital.

Care era procedura de ieșire? Erau lăsați să plece, pur și simplu? 

Nu. Li se făcea PCR. Testul exudatelor. Îți băgau niște bețe în nas și în gât și făceau analize. Când s-a trecut la stadiul 4 de biorisc, cum aveau de la DSP și de la Ministerul Sănătății, s-a renunțat la teste. Se făceau doar dacă prezenta cineva simptome. Dacă nu prezentai simptome în cele 14, primeai aviz de la DSP și plecai.

Și în această perioadă, ați muncit zi de zi și ați mâncat ce au mâncat și ei? 

Da. Mâncare de cantină. Dar a fost mâncare foarte bună, să știi. Dimineața hrană rece, mezeluri, brânzeturi, unt, mai rar conserve de pateu. Și ceai, evident. La prânz, o masă normală, cu ciorbă, felul doi și desert. Mai ales că, în perioada paștelui, am primit o mulțime de donații de la producători români: prăjiturele, ciocolățele, iepurași de ciocolată și așa mai departe. Iar astea s-au distribuit persoanelor aflate în carantină. Iar seara, mâncare gătită. Mulți au lăudat mâncarea și le spuneam: Sunt fetele noastre de la cantina socială.

Săracele, au avut un ritm infernal în perioada asta. De bine de rău, aveai o planificare. Știai: mâine, trebuie să hrănesc atâtea sute de oameni din centrul A, B și C. Dar veneau avioanele la Otopeni. Și aterizau seara la ora 8, la ora 9, la ora 12. Și venea imediat cererea: Vreau 80 de porții de mâncare la hotelul Cutare.

Oh, f*ck me! 

Fetele alea de la cantinele sociale au stat aproape nonstop acolo, două luni de zile. Colegele care coordonau cantinele  nici nu mai ajungeau acasă. Se duceau o oră-două să se schimbe, să facă un duș și veneau înapoi. În ritmul ăsta s-a lucrat.

Și ele, și voi, organizatorii. Cum ați suportat acest ritm de lucru? 

În cazul meu a venit firesc. Sigur, cu epuizare foarte mare de la un moment dat. Nu pot să mă plâng, mai ales acum că e mai liber. Dar am avut săptămâni în care am dormit patru – cinci ore pe noapte. Și alea cu întreruperi. Pentru că veneau alții și alții, sau sunau telefoanele pentru diferite probleme. Și mai veneau și câte unii trimiși aiurea de câte un spital, să scape de ei.

Stai. La spital nu ajungeau cei infectați? 

Ba da. Dar erau și cazuri de homeleși care se externau, să zicem, de la urgențe, cu alte boli. Ca să scape de ei, recomandau izolare la domiciliu. Unui homeless. Și atunci, unde altundeva să-i faci ăluia izolare, dacă nu în centrul de carantină. Unii aveau impresia că suntem medici. Ne-a venit pacient de la Obregia cu indicația “personalul de specialitate să-i administreze tratamentul”.

Voi de ce nu aveaţi medici?

Nu avem medici în schema de organizare. Îi avem doar la azilurile de bătrâni. Pentru cazurile speciale, avem 112 şi spitale de suport. Dar acestea nu aveau voie să interneze alţi oameni în această perioadă.

Dar foarte mulţi homeleşi sunt oameni ok. Mi-am amintit acum – sar de la una la alta. Nişte edituri au donat câteva sute de cărţi pentru cei din carantină, să aibă ocupaţie. Cele mai multe cărţi au fost cerute de homeleşi. Şi le-au citit. Comparativ cu oamenii pe care îi numim normali, veniţi de afară.

Bine, ăia aveau mobil, tabletă, laptop şi poate că unii lucrau remote. 

Da, am şi avut un inginer IT-ist care a scris la un moment dat cum a petrecut două săptămâni la mine în carantină. A scris de bine, pe DOR.

Era treaba lor ce făceau în cameră, atâta timp cât nu.-i deranjau pe alţii şi nu distrugeau. Nenea ăla din Obregia de care-ţi povesteam a ajuns în punctul în care n-a mai suportat izolarea şi a început să spargă prin cameră.

Pagubele acestea cine le plăteşte?

Comunitatea. Bine, la noi a desfăcut patul şi a spart un geam cu elementele patului, pentru că voia să se arunce. A spart termostatul şi cam atât. Dar au fost hoteluri în care s-a lăsat cu devastare, cu televizoare aruncate pe geam.

Dar zi-mi faza cu Obregia până la capăt. Vi l-au trimis, a început să spargă, şi? 

Am solicitat de vreo patru ori ambulanţa spre Obregia, şi ăia nu l-au primit şi ni l-au trimis înapoi, şi a continuat cu scandalul. A treia oară, s-a dus escortat de jandarmii de la intervenţie. Medicul de acolo nu i-a băgat în seamă nici măcar pe jandarmi, deşi aceştia au insistat să-i arate imaginile. I-a acuzat că vin cu imagini de pe YouTube.

Wow. 

Abia a patra oară, când am raportat şi eu mai departe şi a ajuns cazul mai sus, nemaiavând ce face, l-a internat. Tipul avea schizofrenie paranoidă, iar ăştia refuzau să-i administreze tratamentul adecvat. Alt homeless externat după o pneumonie simplă, pe care ni l-au trimis spitalele pentru “izolare la domiciliu” avea HIV / SIDA şi hepatită cronică. Săracul, era ca un cadavru ambulant. Abia se ridica să mănânce două linguri de mâncare. Pe ăla l-am supravegheat în mod deosebit. Din oră în oră, m-am dus să-l verific.

Bine, dar hepatita în sine e extrem de contagioasă. 

M-am dus în echipament complet, combinezon cu glugă, două perechi de mănuşi, una sub mâneci, una peste, mască FFP3, cu supapă, şi peste ea, masca normală, ochelari de protecţie şi vizieră. Cum sunt echipaţi şi cei care te iau cu izoleta.

Cum se purtau cei din carantină cu tine? Încercau să te ţină de vorbă, să-ţi extragă empatie? 

Unii, da. Dar nici nu aveam timp, şi nici nu era indicat să te expui prelungit unui astfel de contact. Nu-mi era doar de mine. Ci de alţi oameni pe care i-aş fi putut infecta, dacă mă îmbolnăveam eu. Mai ales că distribuiam mâncare tuturor. Riscam să iau Covid de la tine şi să-l trransmit următorului.

Mi-ai povestit că n-ai avut zile libere în perioada stării de urgenţă.

Am avut două zile libere în total, în această perioadă.

Cum ai făcut faţă absenţei timpului liber şi presiunii constante? 

Nu le-am simţit. Nici nu am pe nimeni. Ori că stau acolo, ori că stau acasă, aveam ocupaţie. Mai am şi pregătirea militară, care încă îşi face efectul. Dacă mă pui să sar, te întreb cât de sus. Dar când ajungeam acasă, mai trebuia să şi scot afară căţelul.

O dată pe zi?

De două ori. Seara şi dimineaţa. Dar, uneori, seara foarte târziu.

Şi nu ţi-a făcut surprize prin casă? 

Nu. Niciodată. E un câine foarte bun. Oricum, mă culcam ştiind că mă trezesc în câteva ore, dacă nu cumva mă trezesc alţii înainte. De obicei, o ambulanţă.

Era şi conştiinţa că nu e de joacă, şi de tine depind multe vieţi de oameni.

Acum, e mai lax, că nu mai e stare de urgenţă, ci stare de alertă.

Care e diferenţa, din punctul vostru de vedere? 

Acum, cei care se întorc trebuie să se autoizoleze, la domiciliu. Nu te mai ia să te ducă în carantină obligatoriu. Există doar două excepţii. Una, când nu ai condiţii să te izolezi la domiciliu, şi pui în pericol pe alţii din familia ta. Atunci, anunţi şi eşti dus în centrul de carantină 14 zile. Aceasta e o excepţie voluntară. A doua e o excepţie impusă. Eşti închis obligatoriu 14 zile dacă ai încălcat condiţiile izolării. În acest caz, plăteşti cele două săptămâni de cazare şi masă şi te mai alegi şi cu un dosar penal.

***

În concluzie. Statisticile excelente ale României sunt rezultatul muncii pe brânci, zi şi noapte, ale unor instituţii care chiar au luat carantinarea în serios şi s-au mobilizat exemplar. Odată cu starea de alertă, responsabilitatea e în curtea fiecăruia dintre noi.

***

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger