Pasiunea nu are nevoie de explicaţii

L-am văzut prima oară pe Joaquin Cortes în 2008, când prezenta la Bucureşti spectacolul Mi Soledad. Era de o frumuseţe care sfida orice omenesc şi de o carismă năucitoare. Şi-a arătat cu generozitate corpul perfect din toate poziţiile, conştient că, exact ca încălzirea globală, era direct responsabil de ridicarea nivelului oceanelor lumii.  A prezentat un spectacol sofisticat, cu dansuri surprinse translucid prin perdele şi momente construite cu grijă, amintind intens de filmele cu şi despre dans ale lui Carlos Saura. (Ăsta e regizorul care l-a valorificat cu adevărat pe Cortes, nu Pedro Almodovar, deşi toţi mi-aţi venit cu Almodovar la întrebarea din concurs. Deşi e firesc. Orice bărbat sublim vine la pachet cu o cohortă de gay îndrăgostiţi muci.)

În 2014, Joaquin Cortes s-a reîntors la Bucureşti cu noul spectacol Gitano. Şase ani sunt o perioadă lungă, mai ales dacă, în decursul lor, depăşeşti sensibilul deceniu al patrulea. Şi mai ales dacă eşti dansator.

Sau nu.

Pentru unii, vârsta înaintată e o reducţie la meschinărie şi decădere. Pentru alţii, vârsta e o minunată explorare a maturităţii, a instrumentelor noi pe care le descoperi în tine zi de zi şi a nuanţelor pe care nu le ştiai că le ai.

Joaquin Cortes din 2014 e şi nu e Joaquin Cortes din 2008. Nu se mai dezbracă. În unele poziţii, vezi că are burtică, iar când dansează în blugi, vezi că s-a împlinit binişor şi în zona coapselor şi a feselor. Dar asta nu deranjează cu nimic. Pentru că, dacă cei mai mulţi dansatori îţi inspiră imaterialul şi delicateţea aerului, imaterialul lui Cortes este acela al unui incendiu care înghite totul în jur. Flexibilitatea lui e acaparatoare, iar dimensiunea n-o afectează cu nimic.

Eu încă n-am văzut lume care să ragă cu extaz, din toţi bojocii, la un spectacol de dans. Am văzut lume tăcând politicoasă, am văzut lume nedumerită cu “WTF” înscris în ochi la câte un experiment din care nu înţelegea nimeni nimic, şi am văzut lume zâmbind cu o încântare strict estetică, la câte un concept frumos elaborat şi executat. Dar la Joaquin Cortes lumea urlă ca la ACDC. Pentru că pasiunea nu are nevoie de explicaţii.

Cât despre conceptul “Gitano”, acesta a mers pe trei direcţii:

a) Eclectismul dansurilor

Departe de a sta pe flamenco, Cortes a făcut un mix de flamenco cu paşi de ţigănesc şi dans contemporan, specific amestecului de culturi care au caracterizat întotdeauna artele gypsy.

b) Grupul de muzicieni live, în semicerc în fundul scenei, exact ca muzicanţii ţigani într-o piaţetă veselă, într-o după-amiază de vară. Şi cântând exact ca aceia. Fragmente de piese, întrerupte de strigături, într-un aparent haos în care ai fi crezut şi tu, dacă nu remarcai matematica perfectă a coregrafiilor.

c) Senzaţia de timp real.

Niciodată n-a fost Cortes mai complice cu spectatorul său. Mai un dans, mai o şedere în fund, mai o glumă, mai un solo la tobiţă, mai încă un dans. Pendularea între momentele de on şi off, ieşirea în şi din convenţie avea un puternic lipici. Mai ales că scurtele impromptu-uri nu îl împiedicau cu nimic ca, în clipa în care începea un nou moment, să se dezlănţuie iar la turaţie maximă.

Fotografii de Cristi Mitrea.