Poşta redacţiei: Mi-am găsit tatăl biologic

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată remunerată.

Subliniez: dacă nu vrei să scriu despre, nu-mi trimite o poştă a redacţiei cu amendamentul “dar vreau răspuns privat”, după ce am citit un întreg roman fluviu. Există două opţiuni: vrei formatul ăsta, sau îmi recompensezi timpul. Merci de înţelegere.

Scrisorica de azi spune aşa:

***

Buna,

Iti scriu pentru prima oara deoarece cred ca o opinie din exterior a cuiva care are un istoric familial oarecum asemanator cu al meu ar fi binevenita. Toate numele au fost schimbate cu exceptia noului nume al tatalui, ca sa iti faci o idee ca nu e chiar generic.

Ca multi decretei, nu am fost un copil dorit si iubit, ci necesar si tolerat. Pe vremea raposatului se acordau camere in apartamente in functie de numarul copiilor, si ca sa nu aiba roomies maica-mii i s-a pus in vedere ca trebuie sa faca un copil. Taica-meu m-a recunoscut si s-a facut nevazut; nu l-am cunoscut niciodata. Mama nu cred ca era pregatita sa fie parinte la varsta la care m-a facut, asa ca m-a lasat la bunicii materni si a disparut vreo 6 luni(mi-au soptit ei in casca), dupa care relatia mea cu ea s-a rezumat in mare la a sta inchisa intr-o camera cat ea statea la cafea cu maica-sa. Abia prin adolescenta am devenit mai apropiate. Bunicul a fost singura persoana care m-a iubit, bunica-mea, daca nu veneam cu 10 acasa avea grija sa imi spuna ca i-am distrus viata. 

De mica mi s-au povestit chestii despre taica-meu, despre bunica-su, care l-a luat ingrija cand a fost parasit de parinti si nu a fost de acord sa ma nasc sau sa ma recunoasca, despre cum intentiona sa il adopte si noul lui nume de familie urma sa fie Serban, despre cum statea din blocul de langa scoala mea generala.

Intre timp, mi-am ingropat bunicii si mama, dar am ramas cu unele intrebari la care terapia nu m-a ajutat sa gasesc raspunsuri. Credeam ca am ingropat bine intrebarile astea sub grijile cotidiene si viata personala, ca la cei 30+ ani ai mei am trecut peste, insa recent au iesit la suprafata.

Am intrat acum niste ani in grupurile scolii mele generale si liceului, care m-au ajutat sa iau legatura cu unii din fostii mei colegi. Din cand in cand mai vad postari pe ele. Eram la cumparaturi si am vazut o postare, dar am dat din greseala refresh inainte sa o citesc. Nu stiu de ce, dar am intrat pe grup sa vad despre ce era vorba;  era ceva de la un fost profesor din generala. Cum stateam la coada la casa, dau cateva scrolluri, si lo and behold, o vad: “Buna ziua, imi caut colegii din promotia 1900toamna, numele meu pe vremea aceea era Ionescu Gigel.” Ionescu Gigel fiind numele tatalui meu din buletin, Serban Gigel fiind numele tipului care a postat intrebarea pe grup, care ar fi fost si numele tatalui meu dupa adoptie. Am facut calculul anilor, a dat bine. Si are sens ca a urmat aceeasi scoala generala, daca locuia fix langa.  Ar putea fi o coincidenta, ar putea fi.

Si ma mananca sa ii scriu. Nu vreau nimic de la el, corabia a plecat de mult din port, dar am atatea de refulat si nu mai am cui. Despre bullyingul ca n-am avut tata, despre cat de aiurea e sa ai numele de familie al lui tac’tu dar sa nu stii unde sa-l gasesti sa-i ceri acordul sa iesi din tara, despre toate declaratiile pe proprie raspundere pe care le-am dat dupa ce a murit maica-mea, pentru ca nu ii purtam numele. De ce l-a mancat sa ma recunoasca, dupa care a disparut. Pe de alta parte, am o varsta, o cariera, existenta lui nu imi mai influenteaza viata construita alaturi de persoana iubita, dar nu ma pot preface ca lipsa lui de implicare nu mi-a facut foarte mult rau.

Tu ce ai face?

X.

***

Dragă X.,

Aş putea să-ţi dau un răspuns matur şi înţelept, de genul “oricum nu mai schimbi trecutul, ce rost mai are”, “concentrează-te pe prezent” şi “găseşte bucuria fiecărei zile”, dar ştii ceva?

F*** it!

Omul ăla era taică-tu, şi să-i faci un copil uneia, apoi să pui palma-n fund şi să te dai dispărut, s-o laşi pe aia să se zbată singură, NU SE FACE.

Ai perfectă dreptate să-i dai add lui gigel şi să-l iei la trei păzeşte pentru eşecul suprem de tată care a fost, şi pentru toate modurile în care refuzul lui de a-şi asuma responsabilitatea ţi-a făcut viaţa un iad.

Multe femei fac copii cu bărbaţi sperând să-i forţeze să le vrea. Evident, nu funcţionează, dacă omul nu e cu adevărat interesat de ele in the first place. Şi atunci, aceste femei se răzbună pe copil pentru că reprezintă o povară şi sacrificiul vieţii lor, de parcă ar fi ales el să se nască, şi nu ar fi fost efectul direct al unei decizii luate de ele, şi de parcă ar fi vina lui că tentativa de manipulare n-a ţinut.

Acum, şi bărbatul poate controla asta. Cu contracepţie sau măcar nu termina în păsărică, dacă nu eşti pregătit să-ţi asumi că asta poate rezulta în apariţia unui copil – copilul tău!! – care o să sufere crunt dacă dai bir cu fugiţii.

OK, deci, ce vreau să spun, pe baza traumelor noastre comune.

Înţelept, matur şi echilibrat e să-l dai în morţii lui şi să-ţi vezi de cariera, viaţa, tot ce ai acum şi ai câştigat prin merite proprii.

Dar, uneori, e eliberator să fii neînţelept, imatur şi dezechilibrat, so, ia-l pe gigel în primire şi spune-i pe şleau tot ce ai de spus. Măcar te răcoreşti şi tu.

Şi dacă îţi dă block la jumătate, măcar ştii că e un gunoi penibil de părinte şi poţi spune adio trecutului cu inima împăcată.

Apoi, fă-ţi cinste cu un vin bun. Uite din ce climat sinistru familial ai plecat şi uite unde eşti acum, şi asta prin merite proprii.

Fii un pic propriul tău cheerleader. It helps a lot, în special când vin amintirile unei copilării de neglijenţă şi de abuz să te bântuie.

Hugs,

Lorena.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.