Poșta redacției: Sărăcia e o traumă

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată, contra cost.

Scrisorica de azi spune aşa:

Citind articolul *aici, pentru cititori* am văzut că ai menționat trauma produsă de sărăcia prin care ai trecut. Cum te-ai vindecat, Lorena? Eu am 35 de ani și încă mai duc în suflet trauma sărăciei din adolescență când eram ținta bullingului la școală din cauza hainelor ponosite. Îmi amintesc că eram chiar ținta ironiilor unei profesoare. La 18 ani, în timp ce eram în drum spre școală, m-am așezat pe șinele de tramvai așteptând hotărâtă să-mi închei viața. Vătmănița claxona disperată, oamenii țipau de la ferestre. Într-un final, tramvaiul s-a oprit la 50 de metri distanță de mine și șoferița a coborât și zicea ceva dar eu am fugit. Altă dată am încercat să mă înec în cadă dar a sunat telefonul. De atunci sunt dezechilibrată psihic, cumpăr multe lucruri pe care le văd la alții doar ca să le am și eu, cumpăr și mănânc chestii pe care le văd la alții mai înstăriți, deși nu-mi plac la gust etc. Am mers la psiholog și mi-a spus că numai dacă mă rog la Dumnezeu mă pot vindeca.

X.

***

Dragă X.,

În primul rând, fă-i vânt psihologului de acum. E un impostor ordinar. Religia, Dumnezeu și bășinile astea cu rugăciunea care ține loc și de acțiune, și de medicament, și periodic și de gândire, nu au ce căuta într-un cabinet de specialitate, iar dacă vrei să auzi că trebuie să te rogi la Dumnezeu, nu ai de ce să plătești 300 de lei ora (mai bine donează aici, că eu te voi consilia mai bine), ci ajunge să intri în vorbă cu orice mamaie de pe Facebook. Între o tocăniță și un serial, o să-ți explice că Dumnezeu e mare și bun, și dacă te rogi, totul se rezolvă. Gratis.

În al doilea rând: un mod de a-ți reforma de la zero viața este să te concentrezi pe soluții, nu pe probleme. Am fost sărac pe când eram copil? Da, DAR NU E CU NIMIC VINA MEA. E vina idioților care și-au ales să se împuiască așa de-aiurea, fără să se gândească că respectivul copil va avea nevoi, printre care, nevoia de acceptare și recunoaștere de către colegi (și, da, asta presupune să nu-l forțezi să arate ca cerșetorul orașului, exact la vârsta la care rușinea e trăită atât de intens și de melodramatic pentru orice mic rahat.)

Mbun. Nu e cu nimic vina ta că ai fost săracă în adolescență. NU ERAI PE BANII TĂI, ATÂTA S-A PUTUT; NU CONTROLAI SITUAȚIA.

În schimb, e meritul tău exclusiv 100% că ACUM, ÎN PREZENT, ești în cu totul alt punct al vieții tale, că îți permiți chiar și lucruri de care nu ai neapărat nevoie, doar pentru că le vezi la alții. Stabilește-ți mintal că vei trăi într-un mod care să celebreze faptul că ai evoluat de la adolescentul rupt în c** și perpetuu minimalizat la persoana care ești acum. Bucură-te de faptul că ai tot ce-ți trebuie, ba chiar mai mult. E rezultatul efortului tău. YOU DID IT.

Iar legat de bullies, recomand metoda Lorena Lupu, și anume: Ia mai soogeți voi pxla cu mamele voastre c***e proaste, urâte și ieftine. E un mod excelent de a te detașa, de a recunoaște intenția de a răni a interlocutorului drept un comportament care îl definește strict pe el și care nu spune nimic real despre tine. Că restul colegilor te umileau? Erau copii mici și proști care nu știau cum e când părinții se zgârcesc să îți dea un leu bani de buzunar și ești singurul din clasa ta care nu-și permite un covrig.

Da, am trecut și eu prin asta. De ce nu mă afectează acum? Pentru că nu era ceva ce puteam controla, a fost o problemă pe care între timp am rezolvat-o, iar acum mănânc la ce restaurant aleg să mănânc, când vreau eu. Și e meritul meu. Sigur, contribuie la asta și donatorii care susțin blogul, și dacă tot îți economisesc banii de psiholog, sper să te numeri și tu printre ei de acum încolo, lol.

Revenind. Colegii te umileau din ignoranță și imaturitate. Dar faptul că o muiere în toată firea, care ar fi trebuit să știe că un copil se poate îmbrăca doar în ce are acasă, făcea mișto de tine, vorbește doar despre ce gunoi ticălos și superficial e muieretul ăla și despre cum nu ar fi avut ce căuta în învățământ.

Să te lași traumatizată tu, la 35 de ani, de rebutul ăsta uman și de niște mucoși cu caș la bot?

Hai, că poți mai bine.

Preia controlul asupra propriei vieți, detașează-te de ceea ce a fost și bucură-te de ce e acum. Pentru că nu știu dacă știi, dar sunt mulți care, la 35 de ani, încă trăiesc de pe o zi pe alta.

În momentul în care îți găsești relaxarea și îți pui în prim plan meritul pentru că ai făcut să se schimbe viața pentru tine, se cam vindecă de la sine și frustrarea pe avutul altora, și nevoia de a-i maimuțări, și evoluezi până în punctul când descoperi ce îți place ȚIE. Propriul stil, propriile tabieturi, propriile plăceri.

E alegerea ta să fii perpetua victimă sau învingătorul de la un punct încolo. Iar pentru mine, cel mai bun exemplu legat de blocajul în care te bagă mentalitatea de victimă e propria mea mamă. 30 de ani după divorț, încă mi se văieta de neglijența și adulterul lui taică-meu. Iar asta nu mai e vina lui. E vina ei că, în loc să-și dea singură un șut în c**, să ia la cunoștință ce e în jurul ei acum și să exploreze opțiuni prezente, a stat să își scobească de una singură rănile și să stoarcă mila vecinelor cu bocete 30 de ani. Cât i-a luat lui Ceaușescu să construiască dictatura comunistă, i-a luat maică-mii să… nimic.

Odată problema depășită și rezolvată, NU MAI AI NICI UN MOTIV să te victimizezi în continuare.

Move on,

Sper că ți-am fost utilă,

Lorena.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.