Vânzătorul de ierburi

-Şi ce doriţi să vă ofer? îl întrebă dilărul.
-Ceva bun.
-Tot ce am eu e bun, domnule. Îmi place să surprind prin varietate.
-Bine. Ne potrivim. Mie îmi place să fiu suprins. Ce îmi puteţi oferi?
-Ceva conceptual?
-Pfff! Domnule. Mie, ceva conceptual?
Păi mintea mea e o filozofie de sine stătătoare.
Mintea mea a cristalizat faţete ale universului pe care nimeni nu le-a întrezărit vreodată.
A deschis uşi între universuri paralele,
A reconfigurat dimensiunile materiei
A descompus şi recompus universul într-o structură finală, pe care nimic n-o va sparge vreodată.
Nu am cum să fiu mai conceptual.

-Am înţeles. Doriţi ceva pentru imaginaţie?
-Domnule, mă confunzi.
Eu sunt părintele imaginaţiei.
Eu nu mă laud că am imaginaţie, ci imaginaţia se laudă că mă are pe mine.
Eu sunt medalia de onoare pe pieptul imaginaţiei.
Eu nu iau droguri pentru imaginaţie, drogurile mă iau pe mine.
Nu am cum să fiu mai imaginativ.

-Ceva pentru energie?
-Pentru ce?
-Ener…
-Domnule, eu îmi reîncarc bateriile creion cu gura,
Suflu pe ele şi gata, sunt noi.
Eu fur linguri cu forţa gândului
Şi sparg termopane când mă apuc să cânt.
Furia mea singură creează explozii la distanţă.
Nu am cum să fiu mai energic.

-Bine. Dar ceva pentru relaxare v-ar prinde bine.
Interveni şi femeia:
-Da, dragoste, asta cred şi eu. Ceva pentru relaxare ţi-ar prinde bine.
Şi dilărul îi oferi pacheţelul ambalat cu grijă, îşi încasă banii şi plecă.

După o oră, simţi o erecţie care-i pornea parcă din rădăcinile chintesenţiale ale arborelui genealogic.
Ca şi cum întreaga fiinţă i s-ar fi transformat într-un penis uriaş.

-Femeie, hai să ne futem.
-Vai, iubitule, credeam că nu mi-o mai ceri niciodată.